Azi
scriu, cu amintirea pioasă de altfel,
Când
culegeam și mure, eu micul prichindel,
În
coșul de nuiele, purtam și multe vise,
Erau
atât de pure și totuși n-au fost zise…
Pădurea
mă primea cu brațele ei verzi,
Aud
și-acum îndemnul: -Încet să nu te pierzi…
Nu
înțelegeam prea multe, dar nici nu aveam teamă,
De
rău nici nu știam și nu îl luăm în seamă.
Croiam
poteci prin vreascuri și mă îmbrăcam în vise,
Crăiesele
zburdau așa cum au fost zise.
Din
verde se înalța
covorul
fermecat,
De
multe ori pe el, în taină am zburat!
Cu
flori prinse în păr și soarele pe umăr
Urcam
în toți copacii, acum, doar îi înnumăr...
Era
o simbioză de pace și de bine,
Pădurea
mea- copilă, îmi este dor de tine!
Târam
un coș de mure și pajiștea înflorită,
Aceasta
bucurie o țin bine păzită…
Simt
gustul bun al pâinii, dospită de cu zori
Dulceața
mea de mure, mă trec ușor fiori!
23.07.2020
foto
sursa internet
Camelia
Cristea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu