miercuri, 5 februarie 2014

Eminescu nemuritor


Într-o liniște profundă
Cum i-a fost dorința sfântă
Stă la margine de mare
Eminescu și ascultă:


Glasul codrilor și valul
Care trece prea grăbit
Și privește cum copilul
Prin păduri s-a ratăcit...


Doar zburdalnic mititica
Își mai netezește părul,
Să alunge depărtarea
În care se-ascunde dorul.


Când sub trestia cea lină
Stau pe foile de mure...
Își tot spun povești cu patos...
El sărutul vrea să-i fure.


Iar când noaptea lin coboară
Și se sprijină pe luna,
Floarea albastră nu mai moare,
Eminescu o încunună.


Chiar de-n zbor trecut-au anii,
Poezia lui e vie
Ca o flacără nestinsă
Ce se scrie-n veșnicie.


foto internet

10.01.2014

Camelia Cristea




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu