Pe drumul care urcă, cărarea pân la cer,
Se leagănă pădurea în marele-i mister,
Iar vântul, o mângâie cu adieri duioase
În amintirea veri și -a clipelor frumoase!
Crescuți pe turle norii, se scutură a ploaie
Și-n lacrimi de uimire, pământul îl înmoaie
Cad frunzele rănite de doruri și culori
Pe pleopa dimineții, se înaltă iar cocori.
În foșnetul pădurii apar și licurici
Departe, dar aproape, mereu îmi ești aici
Și lași nemărginirea să crescă în cuvinte
E toamna poeziei, te rog să ei aminte.
https://confluente.org/camelia_cristea_1601834432.html
02.09.2020
foto sursa internet
Camelia Cristea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu