Timpul

Poartă scârțâie-n derivă sub rafalele de vânt

Toamna, printr-un ochi de ceață ne privește cu avânt.

Pe fereastra dintre noi colorează așteptarea,

Lacrima pitită-n colț își înaltă iarăși sarea.

Firul vieții prins de frunze se deșiră tot mai des,

Boala a intrat în lume și se pune pe cules…

Ciutura de la fântână scârțâie parcă-n amar,

O furtună se ridică dintr-o dată în pahar.

Glasul Mamei, tot mai stins îmi culege diamante,

Pentru zborul meu de suflet ridic aripi mai înalte

Și mă rog că în clepsidră să rămână mult nisip,

Într-o lacrimă beteagă mă codor, dar și ridic…

Timpul prea grăbit aleargă peste toamnă și e frig

Către Tine Înger Sfânt am nadeje și mai strig!

Pune piedici bolii care se ridică că o pâclă,

De atâta suferință mă apucă un dor de ducă!

Dacă vrei pansează rana cea făcută de păcat

Să fiu iar curat că neau și cu lumea împăcat!

Cu isopul milei Tale spală Omul dacă vrei

Și ne scapă de astă boală și de multele idei…

https://confluente.org/camelia_cristea_1606575325.html

28.11.2020

foto sursa interent

Camelia Cristea