Atâtea depărtări stau
astăzi între noi
Și ninge arămiul în
frunza ofilită
În brațele pădurii te
chem adeseori
Mă lepăd de dureri și
vin încet spre ușă.
Mai potolesc și dorul,
ce s-a pornit a plânge
Îi șterg cu mână
caldă, o lacrimă de sânge
Târziul
stă pitit într-un ungher de ceas,
Pe talpa unui gând doar
țepii mi-au rămas.
Scrisoarea cea dintâi, o
știu pe dinafară,
O aripă de înger și
inima îmi zboară
În mugurii de brad se
mai aud trei șoapte,
Printre cărări de vis
am ațipit în noapte.
Mai cred că-n primăvară
tu o să-mi fii copac
Și-n frunza ta cea verde
poate și eu încap
Să picure cu mir din
teiul înflorit
Și-atunci poate-am să
uit de cât am pătimit!
foto internet
Camelia Cristea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu