Am crezut că pot închide
În ungherele din suflet,
Câmpul macilor în
floare
Și-ale Verii mele
umblet...
Am crezut că resemnarea,
O să stea închisă-n
ramă
Și furtuna potolită,
Ca soldatul strict în
vamă...
Am crezut că nada vremii
N-o să muște iar din
mine
Și-n rutina unei zile,
O să-mi fie totuși
bine...
Am crezut că-n zbucium
marea
N-o să plângă iar în
hohot
Când prin valuri de
încercare
O să treacă ca un
ropot...
Am crezut că numai
timpul
Vindecare o să dea
Rănilor ce și-au făcut
Un culcuș în viața
mea...
Am crezut că -aceste
pietre
Ce-au răbdat amar de
vreme,
N-o să-și ceară
niciodată
Dreptul de-a avea
putere...
Am crezut că firul
ierbii
N-o să calce în rugină
Și în mijlocul tăcerii
O să prindă rădăcină...
Am crezut că a secat
Apa din fântâna mea,
Prin deșert Morgana cată
Picătură să mai bea...
Am crezut că nu se-aude
Țipătul ce mă
însoțește
Și povară gârbovită
Care-n mine tot mai
crește...
Am crezut că niciodată
Nu voi spune că mă
doare
Timpul ce-a rămas
datornic
Cu un zâmbet pentru
floare...
Am crezut că toate astea
Mi se-ntâmplă numai
mie,
Dar sunt sigură că
totuși
Mai încap încă o
mie....
Am crezut ….
foto sursa internet
Camelia Cristea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu