Simt
inima în două cum se rupe
Când
un vulcan în pripă mai erupe
Lava
mă arde strașnic pan' la os
Întorsă-i
viața, straiele-s pe dos...
Strig
și alerg... cărările-s de toamnă,
Iar
cerul cu urgie tot mai toarnă
Cuvintele
nespuse mă rănesc
Atâtea
frunze veștede privesc...
Dar
cine poate oare să-nțeleagă
Când
în imagine apar totuși întreagă?...
Eu
duc povara muntelui de sare...
Și
lacrima tăcerii rău mă doare!
Un
înger îmi șoptește că se poate
Să
porți în suflet clipele curate,
Un
semn frumos să lași în urma ta,
Chiar
de povara ți se pare grea...
foto sursa internet
Camelia Cristea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu