duminică, 4 octombrie 2020

Toamna poeziei



Pe drumul care urcă, cărarea pân la cer,

Se leagănă pădurea în marele-i mister,

Iar vântul, o mângâie cu adieri duioase

În amintirea veri și -a clipelor frumoase!


Crescuți pe turle norii, se scutură a ploaie

Și-n lacrimi de uimire, pământul îl înmoaie

Cad frunzele rănite de doruri și culori

Pe pleopa dimineții, se înaltă iar cocori.


În foșnetul pădurii apar și licurici

Departe, dar aproape, mereu îmi ești aici

Și lași nemărginirea să crescă în cuvinte

E toamna poeziei, te rog să ei aminte.



https://confluente.org/camelia_cristea_1601834432.html



02.09.2020


foto sursa internet


Camelia Cristea



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu