Lasă-mă
să stau lângă tâmpla ta
Văd în
zare paşii grei de vreme rea,
Eu mai ţes
speranţe cu fir de lumină
Să alung
furtuna, care vrea să vină...
Lasă-mă
să plâng apa din izvoare,
Funza
Toamnei mele galbenă mă doare
Verdele
din iarbă s-a grăbit să plece
Şi-a
rămas tăcerea, singură şi rece.
Umerii
nădejdii îi simt gârboviţi
Cu dureri
nespuse au tot fost loviţi,
Mâna unui
înger îi îndreaptă iar,
Toate-s cu
folos, nimic în zadar!
Lasă-mă
să fiu ultimul cocor
Să duc
peste timp dorul călător,
Aripa ce-i
frântă să cunoască zborul
Să nu-i
fie teamă când e negru norul.
Lasă-mă
să cânt şi acest refren,
Vara a
plecat cu ultimul tren,
Gara
nostră mică e 'mbrăcată-n frunze,
Șinele
se-ascund în galbene pânze.
Ochiul de
fereastră adună imagini
Scriu cu
nostalgie toamnele în pagini,
Timpul
prea grăbit s-a pornit să cearnă
Pregăteşte
calea pentru înc-o iarnă!
foto sursa internet
22 septembrie 2015
Camelia Cristea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu