Am oftat
adânc atunci
Când
mânjit
era pământul
Și în
cute de durere
Se
strivea ușor cuvântul.
Am pus
liniștea să doarmă
În
cămara cea gătită,
Primenită-mi
este casa
Și cu
flori împodobită.
Am aprins
și lumânarea
Cu
nădejdea de mai bine
Toate vin
și trec prin lume
Cu un
scop și rost anume!
Am ținut
în palme fruntea
Când
cărunta așteptare
Își
făcuse drum la poarta
Cea
zidită din visare.
Și-am
spus pietrelor să tacă
Că
strigau în disperare
Când un
vânt bătea cu biciul
Drumul
presărat cu sare!
Și-am
spus oilor din turmă
Că e
vremea de pe urmă
Și -
așteptării de pe clanță
Că pe
umeri port o zdreanță!
Nu mă
vait și nici nu plâng
Când
durerile mă strâng,
Dar pun
mintea mea să stea
Într-un
psalm cum știe ea.
Și pe
muntele îndurării
Să dăm
răul tot iertării!
Grâul
bun să-l facem pâine
Să mai
credem și în mâine.
09-01-2015
foto internet
Camelia Cristea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu