Când pleci

Când pleci mai plânge-o salcie pletoasă

Și vremea-mi pare tot mai noduroasă,

Pe clanța ușii lăcrimează așteptarea

În geam rămâne tristă resemnarea.

Când pleci corăbiile toate se îneacă

Și din izvoare licărul de viața seacă,

Prin toamnă trec țipând parcă cocorii

Pe cer de lacrimi sunt cerniți și norii.

Când pleci se scutură pădurea toată

Și cât de verde a fost odată,

Dar vântul grabnic i-a uscat obrazul

Prin pragul ușii a trecut necazul.

Când pleci se frâng și aripile-n zbor

Nici gândul nu mai este călător,

Pământu-și pierde rodul cel bogat

Minutele în ceas au înghețat.

foto internet

Camelia Cristea

Parastas

Poporul meu e parcă mai sărac

Îmbrăca haina strâmtă, ponosită,

Schimbările în rău ne tot irită

Prea mulți vorbesc ușor de mită.

Afișele ne râd frumos în nas,

Pe aici prin țară circul a rămas

Mai vor sărmanii o bucat de pâine,

Trăiesc din greu de azi pe mâine.

Speranța a fugit în altă țară

În neputință timpul se măsoară

Un ghem de ață firul e subțire,

De ne-am veni cu toți în fire!

Cu mugurii de floare ce-au rămas

Să punem toți măcar de parastas

Lumina dintr-un muc de lumanare

Să aprindă conștiință ce ne moare!

foto internet

Camelia Cristea

Tu ești

Tu ești albastru meu de Voroneț

În care îmi găsesc ades seninul,

Cum își găsește strugurele vinul

Și brațu în rugăciune sfânt aminul.

Tu ești poemul meu încă nescris

Cuvintele de duh le țin ascunse,

De un vârtej să nu îmi fie smulse

Și în hohote de lacrimi plânse.

Tu ești venit din alte emisfere

Sortit să-mi dai lumină și putere,

Desparți în două muntele de mare

Când țipătul tăcerii rău mă doare.

foto internet

Camelia Cristea

http://confluente.ro/camelia_cristea_1413118677.html

Regăsire

Am plecat în lume să mă regăsesc

Căutam un drum tainic către sine,

Ocoleam pământul, risipeam trăiri,

Ramuri timpurii se uscau în mine.

Marea de cuvinte, clipe efemere,

Am trecut prin valuri ai am prins putere

M-am lovit de stânci, șuiera furtuna,

Razele de soare mi-au sărutat mâna.

Am trăit în peșteri, contemplam iluzii,

Visele în comă au primit perfuzii.

Lacrimi înodate le-am pus într-o cană

Uneori cu ele vindecam o rană.

După lungi ocoluri, drumuri pietruite,

Am ajuns în sine bolți ce-s arcuite,

Iedera crescută parte peste ziduri,

Ghiocei la tâmple, pe obraz și riduri.

Am deschisa ferestra să intre lumina

Adun bob cu bob, înlătur neghina,

Pe altar de flori pun iar rugăciune

Frunza și iubirea vin să se cunune.

foto internet

Camelia Cristea

Și iarba plânge

Și iarba plânge-n hohot uneori,

Când pașii toamnei îi strivesc sărutul

Și-n ruginiu rămâne stearpă așteptarea

Ca în biserici arsă lumânarea.

Și iarba verde a murit sub coasă

Să pleci în lumea mare nu te lasă,

Prohodul trebuie să-i cânți în noapte

Când roadele grădinilor sunt coapte.

Să te întorci mereu în primăvară

Când firul ierbii tainic te înfioară

Prin ploi de regăsiri învie-n verde

Lumina ei aprinsă nu se pierde.

05-10-2014

foto internet

Camelia Cristea

Culoare

Geana dimineții picură lumina

Calc pe ciob de noapte și adun puteri,

Înspre tine viață iarăși întind mâna

Vara obosită a rămas în ieri.

Și-am pornit spre toamnă numărând cocorii,

Pe un deal drumețul mere a scuturat

Printr-un strop de ploaie sărut iarăși norii

Poate așa voi fi și eu mai curat...

După împăcare..., adun crizanteme!

Fără de culoare unde ne-am opri?

Am mușca țărâna, verde să răsară!

N-ar mai fi durere și nici nostalgii.

Și ar curge sânge când apusul vine

Peste macii care eu ți i-am cules,

Fluturi mov scaldați într-un strop de soare

Crengi îmbrățișate...toamna a ales!

http://confluente.ro/camelia_cristea_1412432175.html

foto internet

Camelia Cristea

Când pleacă cocorii

Pe un drum de gând trece o trăsură

Freamătă alaiul zorilor din crâng

Doar în visul ăsta suntem împreună

Trebuie să-nvăț să nu mă mai plâng.

Eu îți scriu albastru cu cerneala minții

Curcubeu trasat tainic după ploi

Într-o ramă veche stă o primăvară

Toamna plumburie a intrat în noi!

Când pleacă cocorii țipă resemnarea

Crengile metanii bat pân la pământ

Norii grei tivesc parcă depărtarea

Ploile cernite la ferestra-mi plâng.

Nu lăsa târziul să ne copleșească

Fără de cuvinte tu mereu îmi scrii.

Pâlpâie gutuia în ferestra noastră

Luminează calea când ai să revii.

foto internet

Camelia Cristea