Am pus un
pod de gânduri, în golul dintre noi
Și am
lăsat copacii să-și sprijine coroana,
Din
frunza lor crescută mi-or da chiar un altoi
Să-mi
vindece tăcerea, iar uneori și rana...
Cu
sufletul în palme, desculță, fluierând
Am
alergat devreme să mă întâlnesc cu Vara,
Nu mai
simțeam durerea ce mi-o striga un cui
Și nici
oftatul traiștii,
când îmi căram
povara!
Cu
brațele de flori m-a prins ușor de
umăr
Și a
înflorit cămașa pe care o purtam,
De fapt
cred că plecasem din mine...Uite scara!
Pe crengi
de bucurie, cu patos mă urcam.
Aș fi
rămas copac sau spic pe câmpul ei,
Cu razele
în plete și nopțile pe umăr,
În
stelele aprinse să pun mereu idei
Și-apoi
cu stoicism să încep să le și număr...
Dar podul
mi se surpă și ceasul dă alarma,
E Toamnă!
Mă tezesc... și frunzele adun
Între
coperți de suflet închid iarăși o rană
Și plec
cu traista mea și visele la drum...
2 iulie
2015
foto sursa internet
Camelia Cristea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu