Eu sunt
pasul de furnică,
Dar
și marea învolburată
Plâng
și râd la bucurie
Și-n
durere câteodată.
Tai din
frânghii de cuvinte
Ce
vor parcă să mă lege
Și
cu tălpile prin rouă,
Uneori
alerg mai lesne...
Sărut
norii în albastru
Și
toți macii înfloriți,
Crengile
le strâng la piept
Când
au mugurii înverziți!
Plec din
mine dimineața
Pe
cărări de munți și văi,
Doar
cu flacăra nădejdii
Uneori
mai trec prin noi...
Calc pe
cioburi de cuvinte
Ce
mă taie fără rost,
La
icoana de iertare
Îmi
fac simplu adăpost.
În
căușul din fântâni
Adun
lacrimi din izvoare,
Trupul
zvelt al dimineții
Îl
îmbrac în strai de soare...
Pescărușii
mei de gând
Îi las
liberi ca să zboare
În
seninul unui cer
Ce
nu are asemănare...
foto sursa interent
Camelia Cristea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu