Am pus
liniștea să toarcă
Cu
fuioare de argint,
Arca
ce-ar putea să treacă
Peste
clipe ce mă mint.
Am tăiat
un nod în grabă
Mă
strângea atât de tare
Și-mi
punea mereu răbdarea,
Fără
seamăn la încercare.
Am cusut
cu fir de iarbă
Și cu
floare de măceș,
Visele
ce s-au pierdut
Ca o vară
într-un cireș.
Aprind
cerul din priviri
Cu
iubirea ce mă ține,
Într-o
zi am să înfloresc
Chiar în
grădină
la tine.
Aprind
candela nădejdii
Cu lumina
dintr-un schit,
Ca de
reaua întâmplare
Tu mereu
să fi ferit!
În opaiț
se coboară
Luna mică
în fâșii
Să
găsești pe seară calea,
Când la
mine ai să vi...
Frunzele
șoptesc se pare,
Când un
vânt le dă binețe
Se aprind
în bucurie
Și se
întorc cu alte fețe.
Am pus
liniștea să toarcă
Cu
fuioarele de dor,
Arca
ce-ar putea să treacă
Peste
valuri mai ușor...
foto sursa
internet
Camelia Cristea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu