Cad mereu
şi mă ridic
Dar vă
spun că nu abdic!
Ramuri
verzi mai are pomul,
Cât
trudeşte încă Omul.
Mă dor
mâinile şi pasul,
Uneori
străin mi-e glasul,
Timpul
sapă fără milă
Şi mă
simt tot mai umilă...
Trec
grăbiţi mereu cocorii
Răvăşind
în cârduri norii,
Toamnele
gravează-n frunze
Pictorii
desfac iar pânze...
Ţes din
ierburi fire noi
Să dăm
timpul înapoi...
-Unde eşti
copil din mine?
Mă
întreb:- Îţi este bine?
Şi strig
pașnic tinereţea:
-Unde şi-a
ascuns fânețea?
Stelele
din Carul Mare
Le purta
prin buzunare...
Toamnele
s-au adunat
Prea
grăbite la arat
Trec cu
plugul peste noi
Şi
ne-mbracă parcă-n ploi...
Iernile-şi
aşteaptă rândul
Le
vesteşte tainic gândul,
Ghioceii
îmi scriu pe tâmplă,
Într-o
linişte adâncă...
Anotimpuri
din fuioare
Torc din
razele de soare
Şi
brodează amintirea
Cred că
asta e menirea!
foto
sursa internet
Camelia Cristea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu