De o vreme
mă
tot pierd prin nimicuri fără
rost
Tu mi-ai
fost de când
mă
știu,
cel mai sigur adăpost!
Frământările
viclene vin și
fură
timp din
ceas,
După
atâta
tevatură,
parcă nu mai am nici glas.
Am plecat
să
vânez
vântul
și să-l leg lângă un par,
Pașii
mei să nu mai treacă pe potecă în zadar.
Am
să-i rup ușor și biciul cu care-a lovit un pom
Să
nu dea cu el vreodat'
chiar în inimă de Om!
De
o vreme trag concluzii și la carul Toamnei mele,
În
care am pus chiar vise și -un buchet de crizanteme...
Când
puterile mă lasă și urcușu-i mult prea greu,
Îngerul
ce-mi este dat trage El în locul meu!
Am
plecat să scutur munții de rugina unei frunze,
Dorul
ce-a fost verde-n vară a rămas pictat
pe buze.
Pe
poteci mai văd și pașii ce-au urcat, acum coboară,
Nu
sunt scluptor, dar adesea mai cioplesc în mine- o scară!
–---------------------------------------------------------
De
o vreme versul fuge ca un căprior rănit,
Prin
cerneala unui nor greu mai este de găsit!
După
ploaie curcubeul i-a trimis culori în dar
Să
noteze cu speranță Toamna asta-n calendar!
7
octombrie 2015
foto sursa internet
Camelia Cristea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu