Eminescu nemuritor

Într-o liniște profundă

Cum i-a fost dorința sfântă

Stă la margine de mare

Eminescu și ascultă:

Glasul codrilor și valul

Care trece prea grăbit

Și privește cum copilul

Prin păduri s-a ratăcit...

Doar zburdalnic mititica

Își mai netezește părul,

Să alunge depărtarea

În care se-ascunde dorul.

Când sub trestia cea lină

Stau pe foile de mure...

Își tot spun povești cu patos...

El sărutul vrea să-i fure.

Iar când noaptea lin coboară

Și se sprijină pe luna,

Floarea albastră nu mai moare,

Eminescu o încunună.

Chiar de-n zbor trecut-au anii,

Poezia lui e vie

Ca o flacără nestinsă

Ce se scrie-n veșnicie.

foto internet

10.01.2014

Camelia Cristea