Prin
forfota zilei fluieră timpul,
Trenuri
grăbite și mulți călători,
Eșarfe-n
ferestre cu lacrimi cârpite
Tivesc
depărtarea și scapără nori.
Copacii
aleargă prin munții cu lauri,
Pădurea
înfrunzită freamată viu,
Grija de
mâine, un colț de balaur
Un ochi
se deschide parcă târziu.
Pe o
banchetă o domnișoară
Scrutează
zarea și oftează lin,
Mult prea
departe cântă vioară,
Lacrima-i
vede cerul senin.
Din poză,
un zâmbet îi dă alinare
Scâncește
în sine tot mai încet,
Târziul
proptit în drumul de sare
Rostește
canonul, ca un ascet...
Fluieră
timpul parcă-i nălucă
Trenul o
duce spre lumea de vis,
O ușă
deschisă în piatra tăcerii
Îi lasă
nădejdea că-i paradis...
foto sursa
internet
Camelia Cristea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu